ÎNGER cu ARIPI TĂIATE
Le aud batistele foşnind, suspinele lor îmi sfâşie inima în mii de bucăţele. Toată iubirea lor a devenit o povară pe care n-o mai pot duce, tot ce ţine de ei îmi aduce aminte de infirmitatea ce-o port pe chip. De azi înainte doar anamneza va ţine loc culorilor din mintea mea. Au trecut cinci zile, nu mai am lacrimi să plâng, a mai rămas urma unui oftat, care mi-a intrat în reflex.
A trecut o săptămână... nu mai are rost... Dumnezeul meu nu mă mai ascultă...
Am intrat în a treia săptămână, sufletul meu este un câmp arid, care este atins pentru prima dată în atâta timp, de primii stropi de ploaie... Dumnezeul pe care-l credeam nedrept şi indiferent, astăzi mi-a zâmbit... şi mi-a dăruit un prieten să trec mai uşor peste singurătatea nopţii.. Are şi-un nume... Ioan. Deşi ochii mei nu pot percepe liniile chipului lui, sufletul lui pare să-l înţeleagă pe al meu... Nu are resemnarea sau suferinţa mocnită din glasul părinţilor, cuvintele compătimitoare ale prietenilor, mila din mân